Pe vremea copilăriei mele, exista un întreg folclor de expresii pe care le foloseau cei din jur, rostogolindu-le pe vârful limbii c-o satisfacție de deținător al adevărului suprem, și care mă aduceau mereu în punctul în care îmi făceam ochii mari-mari, doar-doar aveam să înțeleg la ce se referă sau de unde vin. (probabil mă gândeam că dacă deschid ochii mai mult o să aud mai bine, ceva probleme cu coordonarea pe-acolo, dunno :|)
Oricum, una dintre expresiile des folosite în jurul meu era "Poate oricând să-ți pice cărămida-n cap/ Nu știi când, mergând pe stradă, îți pică-n cap
the caramidă și e gata." Expresia era folosită așa, ca o metaforă la faptul că viața nu se termină când vrem noi (în cele mai multe cazuri), ci când vrea mușchiul ei, mai flasc au ba, așa că dacă noi tot n-avem mare lucru de spus în privința felului în care murim sau a momentului, măcar să luăm viața în piept, să ne asumăm riscuri și să nu mai fim niște
pussies. [sau poate așa am interpretat eu]. De cele mai multe ori, mă trezeam privind instant pe geam, analizând blocurile ce se crăcănau în fața mea și din care nu văzusem picând nimic niciodată. ("Ok,
if you say so, mum...așa o fi..." *frown*), murmuram în gând și mă-ntorceam la ale mele, având preocupări mai importante decât niște cărămizi pe care eu personal nu le văzusem niciodată zburând.
Mulți ani mai târziu, aflu că în
anii '50, arhitecții
Moscovei sunt puși să îmbrace clădirile construite de reprezentanții funcționalismului în țigle roșii de marmură, pentru a simboliza reîntoarcerea la individ și la valorile umane (eterna opoziție față de vechea cultură prin care se definește noua cultură). Clădirile "reci" și mecanicizate capătă niște cărniță, doar-doar se transformă-n om. Well, frumos (huh?), dar s-au oprit când cărnița asta s-a dovedit cam netrecută pe la sala de forțe și-a-nceput să se lase...în capul trecătorilor :|
Yup, ecourile Moscovei s-au imprimat frumos în mentalul nostru colectiv, ajutate, bineînțeles, de calitatea proastă a materialelor folosite în timpul comunismului și la noi, care au produs și ele cu siguranță ceva victime :|. Acum înțeleg.
Curios, lucrarea asta are personalitatea ei, eu mă simt ca un servitor care i-o descoperă doar. Și-mi amintesc de Michelangelo, care a afirmat că David fusese tot timpul în acel bloc de marmură, iar că el n-a făcut decât să-l elibereze...::) Păcat doar că eu nu-s geniu, ci burduf de câine cu brânză în perioadă de criză :|.
[photo via http://skeptikdik.deviantart.com/art/Pilgrimage-103919084]
