sâmbătă, 6 februarie 2010

Și poate că, de fapt,


sunt doar foarte obosită.

Și poate că, de fapt, simt că nu mai am nici energie, nici putere, ca să mă lupt sau să argumentez.

Dar poate că, până la urmă, e ca nașterea: perioada sarcinii, travaliul, durerile nașterii...nu valoarează prea mult dacă după abandonezi. De fapt, nu valorează nimic.

Mă întreb cam care e punctul în care perfecționismul se transformă din combustibil în piedică...

Și poate că, până la urmă, e tocmai punctul în care începi să te întrebi.


Maybe I'm just a human being, after all. Cu limitele si defectele ei. N-O-T-H-I-N-G more.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

All you need is love.


"E ca la maraton. Nu poți mânca, nu poți dormi, îți bate inima tare."

Îi explica un personaj altuia intr-un film din copliaria mea despre ce inseamna sa fii indragostit.

Asa ma simt eu acum.

(30.01.2010 18:11:34): si imi iubesc lucrarea ca pe un om, pooh...
(30.01.2010 18:12:28): e despre arhitectura....iar arhitectura e marea iubire a vietii mele deocamdata
(30.01.2010 18:12:32): si cea constanta
(30.01.2010 18:12:56): e ca si cum i-as face un copil iubirii mele, asa ma simt...
(30.01.2010 18:13:01): vreau sa fie bine...

miercuri, 27 ianuarie 2010

Dedicație pentru lucrarea mea :x



Parcă nu-mi vine să te termin, așa mi-ești de dragă...

[photo http://parisapartment.wordpress.com/ ]

duminică, 24 ianuarie 2010

Îți pică?


Pe vremea copilăriei mele, exista un întreg folclor de expresii pe care le foloseau cei din jur, rostogolindu-le pe vârful limbii c-o satisfacție de deținător al adevărului suprem, și care mă aduceau mereu în punctul în care îmi făceam ochii mari-mari, doar-doar aveam să înțeleg la ce se referă sau de unde vin. (probabil mă gândeam că dacă deschid ochii mai mult o să aud mai bine, ceva probleme cu coordonarea pe-acolo, dunno :|)

Oricum, una dintre expresiile des folosite în jurul meu era "Poate oricând să-ți pice cărămida-n cap/ Nu știi când, mergând pe stradă, îți pică-n cap the caramidă și e gata." Expresia era folosită așa, ca o metaforă la faptul că viața nu se termină când vrem noi (în cele mai multe cazuri), ci când vrea mușchiul ei, mai flasc au ba, așa că dacă noi tot n-avem mare lucru de spus în privința felului în care murim sau a momentului, măcar să luăm viața în piept, să ne asumăm riscuri și să nu mai fim niște pussies. [sau poate așa am interpretat eu]. De cele mai multe ori, mă trezeam privind instant pe geam, analizând blocurile ce se crăcănau în fața mea și din care nu văzusem picând nimic niciodată. ("Ok, if you say so, mum...așa o fi..." *frown*), murmuram în gând și mă-ntorceam la ale mele, având preocupări mai importante decât niște cărămizi pe care eu personal nu le văzusem niciodată zburând.

Mulți ani mai târziu, aflu că în anii '50, arhitecții Moscovei sunt puși să îmbrace clădirile construite de reprezentanții funcționalismului în țigle roșii de marmură, pentru a simboliza reîntoarcerea la individ și la valorile umane (eterna opoziție față de vechea cultură prin care se definește noua cultură). Clădirile "reci" și mecanicizate capătă niște cărniță, doar-doar se transformă-n om. Well, frumos (huh?), dar s-au oprit când cărnița asta s-a dovedit cam netrecută pe la sala de forțe și-a-nceput să se lase...în capul trecătorilor :|

Yup, ecourile Moscovei s-au imprimat frumos în mentalul nostru colectiv, ajutate, bineînțeles, de calitatea proastă a materialelor folosite în timpul comunismului și la noi, care au produs și ele cu siguranță ceva victime :|. Acum înțeleg.


Curios, lucrarea asta are personalitatea ei, eu mă simt ca un servitor care i-o descoperă doar. Și-mi amintesc de Michelangelo, care a afirmat că David fusese tot timpul în acel bloc de marmură, iar că el n-a făcut decât să-l elibereze...::) Păcat doar că eu nu-s geniu, ci burduf de câine cu brânză în perioadă de criză :|.

[photo via http://skeptikdik.deviantart.com/art/Pilgrimage-103919084]

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Noaptea (mea) polară


Nu-mi amintesc când a început...și nici nu simt că se va termina curând. E un întuneric și-o iarnă care parcă a început undeva, cu mult înaintea mea, și știu că are un final, doar că nu zăresc cortina. A trecut deja timp de când trăiesc într-o noapte polară. Nu trăiesc decât noaptea...

Timpul meu s-a abolit complet, zilele sunt identice, nu-mi mai observ nici măcar pielea îmbătrânind și nu mai reușesc să diferențiez cutele de pe pernă. A trecut deja timp de când mă duc la culcare când în jurul meu începe a se trezi lumea. Și, cumva, simt că la drămuitul zilelor ies în pierdere cu una sau, oricum, pierd ceva, îmi scapă. Și mi se pare că, cu cât trece timpul așa, cu-atât imi pierd conștiința realității, realitate care se-amestecă din ce în ce mai distorsionat cu visul, simt tot mai mult cum mă transform într-un personaj din Eliade și mă întreb în ce măsură trăiesc ce-mi imaginez sau îmi imaginez ceea ce trăiesc...

Iar ziua...ziua nu reprezintă decât preludiul nopții, un preludiu chinuit și anevoios ce se târâie și mă târâie și pe mine cu el. Ziua, mă transform într-o umbră a nopții și-aștept parcă noaptea să-mi redea cea de-a treia dimensiune, și, injectându-mi cerneală în vene, să-mi poarte degetele înspre scris din nou...

Vreau să văd aurora boreală. Vreau să văd zorii din nou.

Am obosit de întuneric.

Dar o să-l văd...e-aproape 5 deja...și mă transform din nou treptat în

Umbr... .. .

[photo http://expertvoices.nsdl.org/polar/files/2008/05/northern-lights-aurora-borealis.jpg]

joi, 21 ianuarie 2010

Nebun de alb.


Unele ierni sunt mai friguroase decât altele.
În unele ierni ninge mai mult.
Unele ierni sunt mai lungi.

În unele ierni, oricât ai încerca să găsești parfumul unei primăveri nenăscute încă, doar embrionară, dând fulgii la o parte cu nările când expiri, nu poți. Nu poți, pentru că fulgii sunt prea deși și, când inspiri, te îneacă.

Sunt unele ierni care sunt atât de friguroase, atât de lungi și de-ncărcate de omăt, încât te fac să uiți că populezi o zonă de climă temperată.

Sunt unele ierni...ce vin și parcă nu mai pleacă.


Mai este și-o Crăiasă a Zăpezii ce-și bea ceaiul în palatul său, așteptând ca un băiețel să rezolve puzzelul.

Hm...ma faci să zâmbesc. Tu încă mai crezi în basme...::)?

[photo deviantart.com]

Sometimes I forget how lucky I am.


Before you have finished eating breakfast this morning you already depended on more than half of the world.

Martin Luther King

It's about the fact that the composing ingredients of our breakfast come from different parts of the world, especially now, in the globalisation era.

But now I want to portray something that happened in the `30s, during an unprecedented famine in Russia:

"Special road blocks were set up on the roads leading into major cities to stop starving peasants from coming and begging for bread. An American worker in Samara saw and old woman and two children, who had eluded the guards, lying close to death in the street. A Red Army Guard warned him off, saying: «These people don't want to work. They are Kulaks. They are enemies of the Soviet Union.»"

So...hope you had a nice breakfast. Enjoy your lunch!

[photo http://misswallflower.tumblr.com/]